Rezistența la insulină: cauze, simptome și tratament

Pe scurt: Rezistența la insulină este starea în care celulele din mușchi, ficat și țesutul gras nu mai răspund normal la insulină, hormonul care reglează glicemia, iar pancreasul compensează producând tot mai multă insulină. Multă vreme nu dă niciun simptom, așa că e descoperită de multe ori întâmplător, la un set de analize de rutină. Când apar semne, ele sunt discrete: oboseală după mese, poftă de dulce greu de stăpânit, kilograme adunate în jurul taliei sau pete de piele mai închisă la culoare pe gât și în axile. Netratată, insulinorezistența crește pas cu pas riscul de prediabet, diabet zaharat de tip 2 și boli de inimă. Partea bună e că, la majoritatea oamenilor, se ameliorează prin schimbări de stil de viață. la cabinetul de specialitate, Dr. Ana-Maria Damian, medic endocrinolog, explică mai jos cauzele, semnele de alarmă și pașii tratamentului pentru rezistența la insulină.

Ce este rezistența la insulină

Insulina este hormonul produs de pancreas care le spune celulelor să preia glucoza din sânge și să o folosească drept combustibil. În rezistența la insulină, mușchii, ficatul și țesutul adipos „aud” tot mai greu acest semnal. Glucoza rămâne în sânge, iar pancreasul reacționează firesc: produce mai multă insulină, ca să obțină același efect. O vreme, trucul funcționează și glicemia se menține normală, cu prețul unui nivel crescut de insulină în sânge.

Problema apare când celulele pancreasului nu mai fac față acestui efort susținut. Producția de insulină începe să rămână în urma cererii, iar glicemia urcă, întâi ușor, în zona de prediabet, apoi peste pragul diabetului zaharat de tip 2. Rezistența la insulină nu este, deci, o boală bruscă. Este mai degrabă un traseu lung, adesea tăcut, care leagă un stil de viață sedentar și excesul de grăsime abdominală de o serie de afecțiuni metabolice.

E util de reținut un lucru. Rezistența la insulină în sine nu înseamnă diabet. Este o etapă anterioară, în care corpul încă ține glicemia sub control, dar cu un efort tot mai mare. Tocmai pentru că se instalează treptat și fără dureri, mulți oameni o au ani de zile fără să știe. Recunoscută la timp, poate fi oprită și chiar dată înapoi, ceea ce o face una dintre cele mai importante ținte ale medicinei preventive.

Simptome

Cel mai derutant aspect e că, la mulți oameni, rezistența la insulină nu dă niciun simptom. Corpul compensează în tăcere, iar singurul indiciu apare la analize, sub forma unei glicemii sau a unei insuline crescute pe nemâncate. De aceea, screeningul la persoanele cu factori de risc contează mai mult decât așteptarea unor semne evidente.

Când apar totuși semne, ele sunt ușor de trecut cu vederea. Oboseala după mese, mai ales după cele bogate în făinoase și dulciuri, este frecventă. La fel, pofta intensă de zahăr și senzația de foame care revine repede după masă. Multe persoane observă că adună kilograme mai ales în zona taliei și că slăbesc foarte greu, chiar și cu dietă.

Un semn vizibil, deși nu obligatoriu, este acanthosis nigricans: pete de piele mai închisă la culoare, catifelate, apărute pe ceafă, în axile sau în pliurile pielii. Uneori se asociază cu mici excrescențe de piele, numite papiloame cutanate. La femei, rezistența la insulină se leagă adesea de sindromul ovarelor polichistice, cu cicluri menstruale neregulate, acnee sau pilozitate în exces. Pentru că aceste semne sunt discrete și comune multor altor afecțiuni, ele nu confirmă diagnosticul de unele singure, ci doar ridică suspiciunea care merită verificată prin analize.

De ce apare rezistența la insulină

În centrul problemei stă, cel mai des, excesul de grăsime, în special grăsimea abdominală, cea din jurul organelor interne. Acest țesut nu e un simplu depozit. Eliberează în sânge acizi grași și substanțe inflamatorii care interferează cu felul în care celulele răspund la insulină. Așa se explică de ce circumferința taliei este, la mulți pacienți, un indiciu mai bun decât greutatea totală de pe cântar.

Sedentarismul joacă și el un rol major. Mușchiul care lucrează consumă glucoză eficient și rămâne sensibil la insulină, în timp ce lipsa mișcării face exact opusul. Se adaugă o alimentație bogată în glucide rafinate, zahăr și băuturi îndulcite, care solicită repetat pancreasul. Genetica are partea ei: un istoric familial de diabet de tip 2 crește riscul, la fel ca înaintarea în vârstă, de obicei după 35 până la 45 de ani.

Există și factori mai puțin evidenți. Somnul insuficient sau de proastă calitate, inclusiv apneea în somn, dereglează metabolismul glucozei. Fumatul, stresul cronic și anumite medicamente, cum sunt corticosteroizii luați timp îndelungat, contribuie la rândul lor. Un istoric de diabet gestațional, sindromul ovarelor polichistice și tensiunea arterială crescută merg des mână în mână cu insulinorezistența. Când apar împreună cu obezitatea abdominală și cu trigliceridele crescute, aceste elemente conturează tabloul mai larg al sindromului metabolic.

Diagnostic

Nu există o singură analiză simplă care să pună eticheta „rezistență la insulină” în practica de zi cu zi. Diagnosticul se construiește din mai multe piese, pornind de la istoric și de la examenul clinic. Medicul întreabă despre greutate, dietă, activitate fizică, somn, istoricul familial de diabet și, la femei, despre regularitatea ciclului menstrual. Măsurarea circumferinței taliei și a tensiunii arteriale oferă indicii utile încă din cabinet.

Urmează analizele de sânge. Glicemia pe nemâncate între 100 și 125 mg/dl indică prediabet, iar hemoglobina glicozilată (HbA1c) între 5,7 și 6,4 la sută spune același lucru, arătând media glicemiei din ultimele luni. Insulina măsurată pe nemâncate, împreună cu glicemia, permite calculul unui indice numit HOMA-IR, o estimare a gradului de rezistență la insulină. Uneori se adaugă un test de toleranță la glucoză și un profil lipidic complet, pentru că trigliceridele mari și colesterolul HDL scăzut însoțesc frecvent problema.

Metoda considerată standard de referință în cercetare, clamparea hiperinsulinemică-euglicemică, măsoară direct sensibilitatea la insulină, dar este complicată și nu se folosește în practica obișnuită. Pentru pacient, ce contează este interpretarea corectă a analizelor în context. la cabinetul de specialitate, un consult de endocrinologie poate lega rezultatele de tabloul clinic și poate stabili dacă este vorba de rezistență la insulină, de prediabet sau de diabet zaharat deja instalat, cu o conduită diferită pentru fiecare situație.

Tratament

Tratamentul începe aproape întotdeauna cu stilul de viață, iar rezultatele pot fi remarcabile. Scăderea în greutate este cea mai puternică pârghie: chiar și o reducere de 5 până la 7 la sută din greutatea corporală ameliorează sensibilitatea la insulină și scade semnificativ riscul de a evolua spre diabet. Nu e nevoie de o transformare radicală, ci de o schimbare durabilă și menținută în timp.

Mișcarea contează la fel de mult. Ghidurile recomandă cel puțin 150 de minute de activitate fizică de intensitate moderată pe săptămână, adică în jur de 30 de minute în majoritatea zilelor. Mersul alert, bicicleta sau înotul, combinate cu câteva sesiuni de exerciții de forță, fac mușchiul mai eficient în folosirea glucozei. Pe partea de alimentație, direcția este clară: mai puține glucide rafinate, zahăr și băuturi îndulcite, mai multe legume, fibre, cereale integrale și proteine slabe. Somnul suficient și renunțarea la fumat completează tabloul.

„În clinica noastră de endocrinologie din zonă, am observat că cei mai mulți pacienți cu rezistență la insulină se ameliorează fără medicamente, doar prin schimbări susținute de stil de viață”, explică Dr. Ana-Maria Damian, medic endocrinolog. „Le spun mereu că nu urmărim o dietă de câteva săptămâni, ci obiceiuri pe care le pot ține ani de zile. Medicamentele, cum este metforminul, le rezerv pentru cazurile cu risc mare de diabet sau pentru situațiile în care schimbările de stil de viață nu sunt suficiente, iar decizia o luăm împreună, în funcție de analize și de afecțiunile asociate.”

Când medicul consideră necesar, metforminul poate fi adăugat pentru a reduce riscul de progresie spre diabet, mai ales la persoanele tinere, cu obezitate sau cu prediabet avansat. În paralel, se tratează și problemele care merg de obicei împreună cu insulinorezistența: hipertensiunea, trigliceridele crescute și, la femei, dezechilibrele hormonale din sindromul ovarelor polichistice. Ideea de fond rămâne aceeași. Rezistența la insulină nu este o condamnare, ci un semnal de alarmă care, luat în serios din timp, poate fi în mare parte reversibil.

Riscuri dacă nu e tratată

Lăsată să avanseze, rezistența la insulină duce, la mulți oameni, spre prediabet și apoi spre diabet zaharat de tip 2. Este cel mai cunoscut risc și, din păcate, unul frecvent. Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, diabetul de tip 2 este în mare parte prevenibil printr-un stil de viață sănătos, tocmai fiindcă rezistența la insulină, veriga de dinaintea lui, răspunde bine la schimbări.

Riscurile nu se opresc însă la glicemie. Insulinorezistența face parte din sindromul metabolic, alături de obezitatea abdominală, tensiunea arterială crescută, trigliceridele mari și colesterolul HDL scăzut. Această combinație crește substanțial riscul de infarct și de accident vascular cerebral. La nivelul ficatului, surplusul de grăsime favorizează ficatul gras non-alcoolic, o afecțiune tot mai des întâlnită și legată direct de rezistența la insulină.

Există și consecințe specifice. La femei, insulinorezistența agravează sindromul ovarelor polichistice și poate afecta fertilitatea. Nivelul crescut de insulină, menținut ani de zile, este asociat în studii cu un profil de risc mai puțin favorabil pentru mai multe boli cronice. Nimic din toate acestea nu este inevitabil. Este exact motivul pentru care depistarea timpurie și corectarea stilului de viață contează atât de mult: opresc un lanț care, altfel, se lungește tăcut, an după an.

Când e cazul să mergi la medic?

Un consult de endocrinologie este util dacă ai unul sau mai mulți factori de risc: exces de greutate în zona taliei, sedentarism, un istoric familial de diabet de tip 2, tensiune arterială crescută sau analize care arată glicemie ori trigliceride la limită. Merită programare și dacă ai avut diabet în sarcină sau dacă ai fost diagnosticată cu sindromul ovarelor polichistice.

Semnele care ar trebui să te ducă la medic includ oboseala persistentă după mese, pofta greu de controlat de dulce, dificultatea de a slăbi în ciuda eforturilor și apariția petelor de piele mai închisă la culoare pe gât sau în axile. Niciunul dintre aceste semne nu pune diagnosticul singur, dar împreună justifică un set de analize și o discuție cu specialistul.

la cabinetul de specialitate poți discuta simptomele și analizele cu Dr. Ana-Maria Damian de la specialitatea Endocrinologie, care stabilește dacă este vorba de rezistență la insulină, de prediabet sau de o altă tulburare hormonală, cum sunt cele ale tiroidei. Pentru o programare, poți.

Întrebări frecvente